Inchid ochii si ma aflu intr-o lume alcatuita din sunete, mii de sunete, intre care se disting glasuri de pasari si zgomotul luminii, apoi apar culorile si in final reusesc sa vad copacii care strajuiau strada copilariei mele. Ii vad ireali, salcii sigur nu sunt, parca nici salcami, cred ca sunt niste plute maiestuase.
Si lumina - ziua, are un sunet de neconfundat, asa cum noaptea - intunericul noptii - il are pe-al ei, dar sunetele astea se simt doar in aerul liber, neincorsetat de formele vreunei cladiri.
Pe langa asta retraiesc sentimentul visului... al visarii... Copilaria e perioada cand visezi sa fii ceva sau cineva, intotdeauna mult mai tarziu in timp. Peste ani, peste multi ani, si crezi cu toata inima ta ca asa va fi. Te increzi in tine, intr-un vis, sau in Dumnezeu... cert e ca traiesti cu o doza de siguranta, pasesti sigur, orice-ar fi.
Deschid ochii si ma izbeste un alt timp, timpul prezent, cu forme, culori, si sunete mai putin intense decat cele din amintire, parca doar conturate cu creionul unui artist incepator care nu stie sa redea zambete.
