Am fost lângă ea când respira pentru ultima dată, chiar aşa trăgând să moară am zis că e mai bine să fiu lângă ea, mai ales ca şi soțul meu m-a încurajat. Nu ştiu dacă a ştiut că sunt acolo. Se zice că atunci când se apropie ceasul să mori îți trec prin minte toate clipele de dinainte care au însemnat viața ta. Ea era cumva inconştientă deci nu ştiu dacă a revazut ceva din viața ei... Dar eu, privind-o pe ea murind, mi-am amintit o mulțime de lucruri, momente de când eram mică şi-mi petreceam mult timp la țară.
Bătrână, bolnavă, mă tot gândeam: ce este omul? Ce este omul, Doamne?
Când a respirat pentru ultima oară m-a apucat plânsul, da, ea se chinuia aşa bolnavă și Dumnezeu nu vrea chinul omului dar parcă se stingea şi o parte din ce am trăit eu o dată. Am ieşit afară în noaptea aceea răcoroasă de început de toamnă... din sat se auzea muzică de petrecere, cineva se pregătea de nuntă, ce ironie!... şi am vorbit cu Domnul aşa, cu un mare chin. I-am spus: "Doamne, vreau sa vii mai repede! Vino mai repede, Doamne! Nu vreau să mai moară nimeni!" N-aş vrea sa mai moară nimeni iubit de mine...
Sunt mai multe versete în Biblie, foarte frumoase, dar în acelaşi timp pline de speranță, dintre care acestea:
Ps 8,4.5: "îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cinste."
Ps 144,3-5: "Doamne, ce este omul ca să iei cunoştință de el, fiul omului ca să iei seama la el? Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece. Pleacă cerurile, Doamne, şi coboară-Te! Atinge munții, ca să fumege!"
Nici Dumnezeu nu suportă boala, suferința, de asta le-a pus o limită. De aceea, după ce au mâncat din pomul cunoştinței binelui şi răului, una din urmări a fost şi aceea de a nu mai mânca mai departe din pomul vieții. Pentru ca oamenii, crescând, greşind, îmbătrânind, durându-i trupul (şi de multe ori şi sufletul), să poată adormi... pentru o vreme. Sfârşitul poate fi chiar şi o binecuvântare...
Cu toate acestea, este un moment greu...
La puțin timp după ce a murit, vreo săptămână, mi s-a făcut dor de ea. Mi-a trecut prin fața ochilor imaginea ei, încă în putere, stând pe patul ei, de vorbă cu noi. O vedeam cum era înainte, voinică şi glumeață. Aşa aş fi vrut atunci să merg la ea să vorbim! Dar acum nu mai am unde să mă duc. Şi când aveam, mă duceam prea rar. Am avut şi noi momentele noastre de discuție, dar dureros de puține...
Abia acum îmi dau seama cât de mare este răspunderea mea pentru cei care ar putea afla vestea bună a cerului de la mine şi n-o află.
Azi am fost la mormântul ei. Florile şi coroanele s-au ofilit cu totul. Cineva îi arsese lumânări... I-am dus şi eu o floare. Nu pentru că ar mai însemna ceva pentru ea acum. Ea nu mai ştie nimic. Doarme, până la revenirea lui Isus. Biblia vorbeşte clar despre asta. I-am dus o floare pentru ca mi-e dor de ea.
Dacă i-aş fi spus eu mai mult despre cer, poate ar fi murit cu inima ceva mai uşoară. Dar a murit neştiind cu adevărat ce este mai departe. Am regrete.
Nu ştiu cum şi-a încheiat ea viața în privința relației personale cu Dumnezeu. Nu mai vorbea de câteva săptămâni, doar uneori răspundea la ce era întrebată. Doar ea şi Domnul ştiu la ce se gândea atunci, ce era în mintea şi în inima ei.
Am povestit de bunica mea. Nu cred ca sunt singura care are un regret, sau care a avut cândva regrete în legătură cu o persoană pentru care puteam face mai mult şi nu am făcut.
Închei cu Iov 7, 17.18, este despre dragostea şi grija lui Dumnezeu față de noi: "Ce este omul, ca să-Ți pese atât de mult de el, ca să iei seama la el, să-l cercetezi în toate diminețile şi să-l încerci în toate clipele?"..
Ce este omul?...
