Dacă medităm puțin la viața noastră vom vedea cât de fragilă este și cât de mult stă în afara puterilor noastre de a ne asigura următoarea zi. Pentru că fiecare zi este un dar. Poate că știm asta, poate însă că uneori prețuim fiecare zi în timp ce alteori suntem pe grabă în fiecare zi. Se întâmplă...
Uneori doar un drum ne poate separa de o mare tragedie... Luni seara am plecat de acasă spunându-le copiilor mei doar: fiți cuminți, mă întorc repede. Nici nu i-am pupat, nici nu le-am spus că îi iubesc. Soțul meu nu era în țară.
Apoi a avut loc accidentul. Am văzut prea târziu semaforul, eram cu gândul în altă parte, mi se întâmplă să fiu neatentă, dar niciodată atât de rău... Culoarea era roșie dar nu mai aveam ce să fac, eram deja intrată în intersecție, am apucat doar să văd mașina venind spre mine, m-a lovit din plin în dreapta și de când am auzit bușitura, parcă totul a mers cu încetinitorul. Nu mai era decât un sunet ciudat, cred că de la airbag-uri și de la geamurile care se sfărâmau. M-am răsturnat, mașina s-a oprit cu roțile în sus, și am rămas suspendată, prinsă cu centura. Cred că nici nu mai gândeam nimic, era tăcere.
M-a întrebat cineva de afară dacă sunt bine și abia atunci am revenit la realitate. M-a întrebat dacă mai e cineva cu mine în mașină. Am ieșit din mașină prin geamul spart, nici nu mi-am dat seama că nu ies pe ușă, apoi am realizat.
Bietul om, cel care mă lovise, avea fața mașinii distrusă, dar slavă Domnului era bine.
Îmi rămăsese în minte întrebarea: sunteți singură? Ce bine, Doamne, că ambii mei copii sunt acasă, în siguranță!, îmi spuneam.
Am văzut mâna lui Dumnezeu, clar. Se puteau întâmpla atâtea lucruri mult mai rele! Mașina se oprise într-un dâmb de zăpadă, chiar până în trotuar și până în magazinul de lângă. Ce bine că nu lovise pe nimeni, poate cineva neatent...Ce bine că nu intrase într-o altă mașină, căci intrasem pe sensul celălalt de mers! Și ce bine că mai sunt încă în viață! Asta am realizat însă mai apoi...
Mă gândesc acum de câte ori m-a ferit Dumnezeu! Toate micile mele neatenții la care El a fost mereu atent! Și apoi, ce ciudat e când ști că nu mai poți face tu nimic... și nu mai lupți, căci cu ce să lupți, cu moartea? Te lași în mâna Lui. Atunci se întâmplă minunea. De fapt, cred, Dumnezeu mi-a mai dat har. De sâmbătă încoace, de când am văzut marea pasiune a lui Traian Aldea pentru Cuvântul lui Dumnezeu, m-am gândit mult la relația mea cu El. Simțeam că nu spun mereu tot ceea ce știu, pentru că uneori mi se părea mie că altora le-ar părea ceva utopic.
Am ajuns acasă după multe ore, mi-am luat băiatul cel mare în brațe și i-am spus că îl iubesc. L-am strâns tare tare. Apoi l-am luat și pe cel mic, adormise, dar tot l-am ținut lângă mine și i-am spus șoptit ceva... Mai apoi, când l-am băgat la culcare și pe cel mare i-am spus: știi, în seara asta mami putea să moară, am făcut un accident cu mașina. Adică nu mă mai întorceam acasă și nu ne mai vedeam deloc, niciodată. Iar el, senin, după o clipă de tăcere: ne vedeam când venea Domnul Isus. M-a emoționat foarte tare. Ai dreptate, da, ne-am fi revăzut în Cer, i-am spus apoi. (mereu când murea cineva îi spuneam că vom revedea acea persoană când va reveni Domnul Isus, sunt mândră că mi-a spus și el asta).
În noaptea aceea nu prea am dormit, aveam în urechi sunetul ăla pe care l-am auzit când mașina se răsturna, și eram foarte tristă că puteam să-mi las copiii fără mamă... și pe soțul meu fără soție și prietenă...Mi-a făcut bine că am vorbit apoi cu el la telefon, îi spusesem prin mesaje ce se întâmplase, și mă sunase după accident, dar vorbisem putin, de necaz nu puteam spune mai nimic.
Mă bucur că sunt tot printre voi, că pot să-mi îmbrățișez copiii și soțul, persoanele pe care le iubesc cel mai mult, că pot să râd, să plâng și să vorbesc despre Cel în care cred și care m-a salvat.
Mă bucur că sunt încă în viață, deși am fost aproape de moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu