Copiii care cresc, zilele care nu se mai intorc...

           Ma apropii cu pasi repezi spre un nou an din viata mea, hai sa o spun acum, al 30-lea an. Sau, stiu eu, timpul asta a ajuns si la mine... Nu simt nimic de genul "I'm getting old!" Si nici de genul " I'm so young!"              De fapt mi se intampla chiar un lucru special, ma simt foarte iubita, e un lucru deosebit!        
             Dar imi amintesc de anii din urma, din copilărie, din adolescenta apoi... Din copilăria aceea mai târzie, unde s-a pierdut, cum de raman toate undeva in spate si nu le mai poti atinge nicicand, doar sa le revezi ca in vis, doar in amintirile ingramadite in mintea ta ca intr-un pod vechi, dar uneori sa le simti mirosul de parca ar fi langa tine, o prezenta incontestabila! Ce minunat suntem creati, cu posibilitatea asta de a păstra in inima si in inima noastra lucruri de care poate nu am vrea sa ne despărțim niciodata, imagini, mirosuri, stări de bine, etc, etc. Si ce uimitor este cum putem sa uitam tot ce a fost neplăcut, urat, rau, cum timpul pe care prin har il mai putem trai aduce in anumite cazuri vindecare, uitare, iertare, împăcare...        
           Dincolo de nor este un soare si mai dulce, si mai strălucitor, nu norul este cel vesnic, ci soarele, asa spune un cântec.          
           Copiii cresc! De curand băiatul meu cel mare a împlinit 5 ani si parca ieri l-am vazut pentru prima data si parca tot ieri am aflat ca-l voi avea si l-am iubit.                
            ...Si zilele acelea ale copilăriei mele, cele doua papusi - singurele pe care mi le-am dorit vreodata asa mult, pentru mine si sora mea, ori cel putin singurele de care imi amintesc cu atâta drag, jocurile din fata blocului, cu copiii, si mai apoi lungile zile de vara de la tara, cand citeam o mulțime de carti, bune sau rele, uitând si sa mananc, imi amintesc de toate astea. Imi amintesc de momentele in care una din matusile mele, foarte draga mie, imi citea "Luceafărul" seara de seara, sau de cum imi recita ea prima strofa din poezia "Cântec" a lui George Cosbuc, aceea cu "A venit un lup din crang..." Atat de vie imi era imaginea lupului stand la poarta dinspre deal a gospodăriei bunicii mele, atat de real il vedeam, desigur ca pe un lup din povesti, stand pe doua picioare si cu o traista in spate, asa mult am iubit momentele astea, si cu o asa intensitate le-am trăit! Nu le-am uitat nici dupa poate mai bine de 20 de ani, si acum vreo doi ani am recitat poezia asta si primului meu baiat, de atâtea ori si cu atâta entuziasm, ca a invatat-o si el!        
             Apoi mai sunt inca atatea momente frumoase petrecute in vacantele de la bunici! O viata fara griji, si ma uit la baietii mei, unul de 5 ani si celalalt de aproape 2 ani si jumatate, cărora încercam sa le oferim tot ceea ce e necesar pentru a le împlini nevoile ( mai ales cele sufletesti), si nu neaparat tot ce-si doresc, desi de multe ori primesc doar pentru ca isi doresc si pentru ca nu e un lucru rau ce isi doresc. Cat de frumoasa e perioada asta a vieții lor, chiar asa cu micile lor temeri si uneori marile lor doruri (cel de tati, de exemplu, care lipseste uneori mai mult de acasa)...      
             Apoi, copiii cresc, eu am crescut, imi doream sa cresc pentru ca ma gandeam ca voi trai cele mai mari grozăvii, adulti devenim mai devreme sau mai tarziu, eu zic ca destul de repede, dar copiii cu adevarat nu mai putem fi din nou.      
            ... Si a urmat adolescenta, cu zbuciumul ei sufletesc, eu eram îndrăgostită tot de carti, dar acum de carti bune, si de scris. Apoi au aparut si alte lucruri de care sa fiu preocupata, alte persoane care sa ma faca sa rad si sa plâng, fiecare are acum drumul lui, unii mi-au fost foarte buni prieteni de care imi aduc aminte cu drag. Imi amintesc de doua prietene care mi-au fost foarte apropiate, una este acum in Bucuresti, alta in Târgoviste, tinem legatura foarte rar, dar ma bucur ca au si ele o viata frumoasa; si imi amintesc de un prieten foarte drag mie atunci..                          
            Ascultam acum la radio despre un experiment teatral in care, in timpul piesei, publicul alege ce actori sa joace un anumit rol, parca vezi figuri ce vin si pleaca, ca in viata asta a noastra, prietenii de langa tine, cei mai apropiați, se schimba, de parca ar fi alți actori.              
             Am crescut, pentru ca asa fac copiii, cresc, iar apoi din adolescentii  care au ajuns incep iar sa crească, sa urce spre maturitate. Eu atunci, in acel moment al cresterii, am avut o experiența deosebita in plan spiritual. L-am cunoscut pe Dumnezeu ca nicicand pana atunci, L-am cunoscut si mi-a devenit foarte bun prieten, sper ca cel mai bun prieten! Se asteapta uneori si se crede eronat ca imediat ce ai iesit din apa botezului trebuie sa fii alt om. Momentul acela este insa atat de covarsitor de important tocmai pentru ca de atunci incolo incepe un drum greu dar atat de frumos al omului cel nou schimbat prin El. Zi de zi luptandu-te cu ceea ce este firesc pentru ceea ce este de dorit. Zi de zi invatand noi lucruri, descoperind tot mai mult caracterul Celui care ne-a iubit intai.
             Am o viata binecuvantata de Dumnezeu. Un sot care ma iubeste si pe care il iubesc, doi baieti cum nici nu-mi puteam inchipui. Traim momente atat de frumoase, deosebite, de neuitat impreuna. Nu voi minti ca nu au fost si clipe grele, unele foarte grele, poate uneori mi-am simtit sufletul strain, gol, dar Dumnezeu umple toate golurile, El reface totul, si in casa in care este El vor fi mai multe zambete decat lacrimi, mai multa pace decat neliniste.

Pagini din urma - O zi cu David

Joi, 22 septembrie 2009 (e ceva timp de-atunci!)

La 4:40 azi-noapte s-a trezit să mănânce. La el dormea Iuli așa că l-am adus la noi, și a mai dormit aici, cu greu, dar a dormit.

6:30 - 6:40 mârâie. Îi dau să pape. Nu prea vrea. Nu îi e foame. 

La 7 fără 10 deschide ochișorii. E binedispus. Schimbăm pampersul. 

7:30 - deja e obosit, cască. Îi dau Vigantol, 2 picături în linguriță, calciu o linguriță, la Debridat o dau în bară, nu îi place din căpăcel, data viitoare folosesc tot lingurița.

Încerc să-l adorm. Începe să facă gălăgie. Nu vrea.

8:00 I l-am dat lui Iuli. Se joacă amândoi. Fac patul și încep să scriu despre o zi cu el, mi-a venit ideea asta. M-am și schimbat.

8:15 Mă joc cu el, râde, apoi plânge, nu mai vrea. Îl țin în brațe, cu fața spre carte și îi citesc din Pilde. Cea cu bobul de muștar am citit-o, la a doua nu mai vrea. Ieșim afară, ne uităm la flori. Apare bunicul Fane, pleacă (era în trecere).

8:45 - mănâncă. Acum îi e foame.

9:00 - a adormit. 

Il las dormind, trimit pozele cu chiuloasa + contractul refăcut pentru Sofia. Mănânc un castronel din salata pe care am făcut-o ieri.

9:35 - vin sa văd ce face. Stă liniștit, cu ochii mari deschiși. Cred ca abia s-a trezit că altfel nu-l ținea mult și începea să plângă.

9:40 - face caca.

Îmi amintesc că nu am scos rufele pe sârmă.

Cască. Îl schimb.

Îl pupăcesc.

Vorbim. Îi spun că-l iubesc.

Ne jucăm. Îi tai unghiuțele.

10:15 - gata, are țignal. A venit Mihai să-l ajut cu o scrisoare de intenție. David a stat cu mama soacră. A făcut vocalize.

11:20 - a mâncat puțin. 

11:30 - a adormit.

12:10 - s-a trezit.

Ne plimbăm prin salon.

13:00 Iar ne străduim să doarmă. Cum îl las jos începe scandalul. În brate stă cu ochii închiși, zici că doarme.

13:15 - cu puțin lapte a adormit. Și eu lângă el. Mârâie și tresare, ca sa se trezească, din când în când. Îl iau și mai tare în brațe și tace.

15:00 - ne-am trezit.

15:05 Mănâncă puțin.

15:15 Plec la Plopeni după cric. Îl las cu mama soacră.

16:00 - am venit acasă. L-am pus în marsupiu și am plecat la plimbare la grădină. 

16:50 Acasă iar, ne jucăm, stă foarte puțin în căruț.

17:30 Mănâncă și ațipește puțin.

18:00 Plecăm după pâine cu caruțul. La întoarcere face scandal, nu mai vrea să stea acolo. Ne jucăm.

19:00 Ne pregătim de băiță. Facem băița, dăm cu Boots Baby, crema lui super, cu care-mi dau și eu uneori, pregătim cerealele și păpăm.

19:30 Îl las cu mama soacră, să îi dea cerealele să le pape, abia a început. Mă duc să-l iau pe Iuli de la Baicoi.

20:00 Băiatul nostru e prin salon, din brațe în brațe: Madi, Mihai, etc. Îl iau, îl schimb de nani ( îl schimbasem, dar buni i-a dat altceva) și îi dau lăptic de la mine.

20:30 adoarme. Noapte bună, pui mic și drag!

20:45 (a adormit după mai multe runde zdravene de râs cu tăticul lui.)

(David la 3 luni și 3 săptămâni)

to dream or not to dream

Inchid ochii si ma aflu intr-o lume alcatuita din sunete, mii de sunete, intre care se disting glasuri de pasari si zgomotul luminii, apoi apar culorile si in final reusesc sa vad copacii care strajuiau strada copilariei mele. Ii vad ireali, salcii sigur nu sunt, parca nici salcami, cred ca sunt niste plute maiestuase.
Si lumina - ziua, are un sunet de neconfundat, asa cum noaptea - intunericul noptii - il are pe-al ei, dar sunetele astea se simt doar in aerul liber, neincorsetat de formele vreunei cladiri.
Pe langa asta retraiesc sentimentul visului... al visarii... Copilaria e perioada cand visezi sa fii ceva sau cineva, intotdeauna mult mai tarziu in timp. Peste ani, peste multi ani, si crezi cu toata inima ta ca asa va fi. Te increzi in tine, intr-un vis, sau in Dumnezeu... cert e ca traiesti cu o doza de siguranta, pasesti sigur, orice-ar fi.
Deschid ochii si ma izbeste un alt timp, timpul prezent, cu forme, culori, si sunete mai putin intense decat cele din amintire, parca doar conturate cu creionul unui artist incepator care nu stie sa redea zambete.

Despre un copac taiat iarna.

In aceasta dimineata am citit vreo 2 intamplari, una mi-a ramas in minte si mi-am amintit de ea mai tarziu, cand alergam pe traseul de azi (spre Administratia Financiara si inapoi).

Un om a taiat un copac iarna, iar in primavara ce a ramas din trunchiul acelui copac a dat lastari. I-a parut apoi asa de rau, dar cu acest prilej a invatat pe fiul sau urmatoarea lectie: sa nu tai niciodata un copac iarna. Sa nu iei niciodata o decizie foarte importanta intr-un moment de foarte mare descurajare. S-ar putea mai apoi sa regreti.

Si m-am gandit la aceasta intamplare si mi-am spus: descurajarea si mania te fac mai apoi sa ai regrete ( daca le mai poti avea) sau sa fi chiar nefericit. 

Ce bine este sa ai rabdare! 

Aproape de Moarte = Inca in Viata

Dacă medităm puțin la viața noastră vom vedea cât de fragilă este și cât de mult stă în afara puterilor noastre de a ne asigura următoarea zi. Pentru că fiecare zi este un dar. Poate că știm asta, poate însă că uneori prețuim fiecare zi în timp ce alteori suntem pe grabă în fiecare zi. Se întâmplă...
Uneori doar un drum ne poate separa de o mare tragedie... Luni seara am plecat de acasă spunându-le copiilor mei doar: fiți cuminți, mă întorc repede. Nici nu i-am pupat, nici nu le-am spus că îi iubesc. Soțul meu nu era în țară.
Apoi a avut loc accidentul. Am văzut prea târziu semaforul, eram cu gândul în altă parte, mi se întâmplă să fiu neatentă, dar niciodată atât de rău... Culoarea era roșie dar nu mai aveam ce să fac, eram deja intrată în intersecție, am apucat doar să văd mașina venind spre mine, m-a lovit din plin în dreapta și de când am auzit bușitura, parcă totul a mers cu încetinitorul. Nu mai era decât un sunet ciudat, cred că de la airbag-uri și de la geamurile care se sfărâmau. M-am răsturnat, mașina s-a oprit cu roțile în sus, și am rămas suspendată, prinsă cu centura. Cred că nici nu mai gândeam nimic, era tăcere.
M-a întrebat cineva de afară dacă sunt bine și abia atunci am revenit la realitate. M-a întrebat dacă mai e cineva cu mine în mașină. Am ieșit din mașină prin geamul spart, nici nu mi-am dat seama că nu ies pe ușă, apoi am realizat.
Bietul om, cel care mă lovise, avea fața mașinii distrusă, dar slavă Domnului era bine.
Îmi rămăsese în minte întrebarea: sunteți singură? Ce bine, Doamne, că ambii mei copii sunt acasă, în siguranță!, îmi spuneam.
Am văzut mâna lui Dumnezeu, clar. Se puteau întâmpla atâtea lucruri mult mai rele! Mașina se oprise într-un dâmb de zăpadă, chiar până în trotuar și până în magazinul de lângă. Ce bine că nu lovise pe nimeni, poate cineva neatent...Ce bine că nu intrase într-o altă mașină, căci intrasem pe sensul celălalt de mers! Și ce bine că mai sunt încă în viață! Asta am realizat însă mai apoi...

Mă gândesc acum de câte ori m-a ferit Dumnezeu! Toate micile mele neatenții la care El a fost mereu atent! Și apoi, ce ciudat e când ști că nu mai poți face tu nimic... și nu mai lupți, căci cu ce să lupți, cu moartea? Te lași în mâna Lui. Atunci se întâmplă minunea. De fapt, cred, Dumnezeu mi-a mai dat har. De sâmbătă încoace, de când am văzut marea pasiune a lui Traian Aldea pentru Cuvântul lui Dumnezeu, m-am gândit mult la relația mea cu El. Simțeam că nu spun mereu tot ceea ce știu, pentru că uneori mi se părea mie că altora le-ar părea ceva utopic.

Am ajuns acasă după multe ore, mi-am luat băiatul cel mare în brațe și i-am spus că îl iubesc. L-am strâns tare tare. Apoi l-am luat și pe cel mic, adormise, dar tot l-am ținut lângă mine și i-am spus șoptit ceva... Mai apoi, când l-am băgat la culcare și pe cel mare i-am spus: știi, în seara asta mami putea să moară, am făcut un accident cu mașina. Adică nu mă mai întorceam acasă și nu ne mai vedeam deloc, niciodată. Iar el, senin, după o clipă de tăcere: ne vedeam când venea Domnul Isus. M-a emoționat foarte tare. Ai dreptate, da,  ne-am fi revăzut în Cer, i-am spus apoi. (mereu când murea cineva îi spuneam că vom revedea acea persoană când va reveni Domnul Isus, sunt mândră că mi-a spus și el asta).

În noaptea aceea nu prea am dormit, aveam în urechi sunetul ăla pe care l-am auzit când mașina se răsturna, și eram foarte tristă că puteam să-mi las copiii fără mamă... și pe soțul meu fără soție și prietenă...Mi-a făcut bine că am vorbit apoi cu el la telefon, îi spusesem prin mesaje ce se întâmplase, și mă sunase după accident, dar vorbisem putin, de necaz nu puteam spune mai nimic.

Mă bucur că sunt tot printre voi, că pot să-mi îmbrățișez copiii și soțul, persoanele pe care le iubesc cel mai mult, că pot să râd, să plâng și să vorbesc despre Cel în care cred și care m-a salvat.
Mă bucur că sunt încă în viață, deși am fost aproape de moarte.

Un sfârșit al Lumii sau un sfârșit al Pământului?

Sfârșitul lumii, vine Apocalipsa!... Când eram mai mică, în școala generală, discutam cu colegele mele despre învierea morților, și nu mai puteam de groază când mă gândeam că îmi va bate la ușă un om mort. Asta era imaginea de atunci.
Acum știu mai multe, și două lucruri din ce discutam noi copiii atunci sunt adevărate: că în vremea din urmă timpul va trece mai repede, și că nimeni nu știe timpul sfârșitului, numai Dumnezeu.
Este același timp, dar atât de multe lucruri ni-l ocupă acum! Muncim, muncim, alergăm, trudim, pentru a ne fi mai bine, când de fapt binele nu înseamnă doar bunăstare ci și odihnă pentru suflet. Se mai oprește cineva o zi din săptămână pentru odihna sufletului său? Și nu mai avem timp nici pentru noi, nici pentru copiii noștri...
Și legat de sfârșitul acesta al lumii, sau Apocalipsa...
Da, va fi un sfârșit al pământului acestuia, va fi un sfârșit al suferinței, bolii și morții. Biblia ne spune ca nimeni nu știe timpul în care se vor sfârși toate. Domnul Isus le-a vorbit de semne ucenicilor, și le vedem astăzi printre noi, dar acestea nu sunt pentru a calcula noi date, ci pentru a ne încuraja să rămânem credincioși lui Isus.
Oamenii au nevoie să vadă pentru a nu se pierde pe drum...

Dumnezeu se poate baza pe tine?

Este o saptamana speciala. Am vazut de dimineata prima ninsoare. Seara de seara ne umplem sufletele de mesajul lui Dumnezeu.
Aseara am vazut parca istoria derulandu-se in fata ochilor mei. Niciodata nu ma gandisem la Iosua ca la un om atat de important, un om de baza pentru Dumnezeu. Doua idei mi-au ramas puternic intiparite:
Prima, ca Dumnezeu s-a bazat pe Iosua pentru ca Iosua s-a bazat pe Dumnezeu. Si acum vom privi putin in istoria acelor vremuri. Poporul Israel pornise din Egipt condusi de Moise si au mers, din cauza neascultarii lor in principal, vreme de 40 de ani prin desert, pana la hotarele Tarii Fagaduintei. In tot acest timp, Iosua avusese multe experiente cu Dumnezeu. El fusese la muntele Sinai cand acesta fusese acoperit de norul si de slava prezentei lui Dumnezeu - Ii vazuse maretia; il vazuse pe Moise coborand cu tablele de piatra pe care era Legea scrisa de insusi Dumnezeu; luptase impotriva amalecitilor si castigase batalia in timpul careia mainile lui Moise statusera tot timpul ridicate pana la momentul biruintei; el, Iosua, fusese impreuna cu alti 11 barbati in Canaan, dar numai el si Caleb, 2 din 12, au crezut ca Dumnezeu le poate da tara aceea nu pentru ca ar fi fost mai puternici ei decat fiii lui Anac, ci doar pentru ca Dumnezeu asa spusese.
Da, Iosua avea multe calitati pe care eu, uitandu-ma la mine, imi spun ca nu le am, multi nu le avem, dar el nu a reusit nimic datorita calitatilor lui, ci prin credinta lui, prin faptul ca s-a bizuit pe Dumnezeu. Asta este adevarul:in orice, trebuie sa ne bazam pe Dumnezeu. "Daca nu mergi tu insuti cu noi, nu ne lasa sa plecam de aici" Exod 33,15.
Tot ceea ce i-a spus Dumnezeu nu a fost despre cum sa planuiasca batalii pentru a le castiga, ci simplu, i-a spus sa lucreze dupa legea pe care i-a dat-o prin Moise, sa nu se abata de la ea, sa caute sa faca ce este scris in cartea aceea a legii. Asta avea sa-i dea intelepciune. Cautam de multe ori intelepciunea acolo unde nu o putem gasi. Dupa ce Iosua a trait toate acestea zi de zi formandu-si experienta si cunoscandu-l pe Dumnezeu, apoi Dumnezeu a inceput sa-i spuna ce sa faca mai departe.
A doua idee de care spuneam, este felul in care si-a incheiat Iosua viata: "Cat despre mine, eu si casa mea vom sluji Domnului". El deja traise experienta apropierii si bazarii pe Dumnezeu, si inca o data isi sustine alegerea.

Intelepciunea noastra este limitata dar strangand Cuvantul lui Dumnezeu in inima vom sti sa alegem corect atunci cand va trebui.
Dumnezeu s-a bazat pe Iosua pentru ca Iosua s-a bazat pe Dumnezeu.
Si ma intreb in continuare: Dumnezeu se poate baza pe mine?


(ce m-a inspirat: material de Galina Stele, Exod 32,17, Exod 17,8-16.)