Notițe Apocalipsa: Pecetile

Tronul lui Dumnezeu- 24 batrani.
Sul cu 7 peceți
Legamantul încheiat de Dumnezeu cu noi.
Cartea Vieții cu toate faptele noastre, după care se va decide soarta fiecărui om: mântuit sau pierdut.
Doar Mielul poate rupe pecețile.
Corul minunat. Formidabil. Pentru că Cineva a putut deschide pecețile.
Apocalipsa 6.
7 evenimente la ruperea peceților.
I. Primele 4 peceți:
calul alb
calul roşu
calul negru
calul galben
cu invitatia VINO. Cine sa vină? Mielul, Domnul Hristos în Împărăția Sa a 2 a oară.
O situație conflictuală; al 3-lea cal, o foame teribila după Cuvântul lui Dumnezeu.
Dumnezeu era extrem de scump. În biserică nu se predica în limba poporului, Biblii nu erau traduse în limba poporului.
II. Pecetea a 5 a:
sufletele sub altar, creştinii sunt puternic loviți şi spun: Până când, Doamne?
În toiul suferințelor, Dumnezeu dă haina albă, înseamnă foarte mult.
Încă puțin - înseamnă solidaritate.
Să te interesezi mai mult ca şi fratele/ prietenul tău să fie cu tine.
III. Pecetea a 6 a:
Deja avem semnele revenirii Lui: semne care s-au împlinit (semne terestre) si semne de viitor (cerul se strânge ca o carte). Apare alt strigăt: Vai! al celor care nu erau pregătiți.
IV. Pecetea a 7 a:
Un strigăt. Cine poate să stea în picioare?
Orice om, când Îl va vedea pe Domnul Hristos va şti că este Fiul lui Dumnezeu.
Apocalipsa 7.
4 îngeri țin 4 vânturi.
Sigilarea celor 144000.
4 - simbolul Pământului ca întreg. Acest Pământ este gata să fie spulberat de forțe ale răului.
Îngerul care vine dinspre răsărit (speranța) și care are putere peste cei 4 îngeri, spune: opriți vânturile (lipsa războiului într-o lume foarte tensionată are ca singură explicație Apocalipsa 7)

* După o prezentare a prof. pastor Traian Aldea

În așteptarea lui - povestea noastră

Era o seară friguroasă de început de martie. Pe marginile drumului se mai vedeau încă urme ale zăpezii din iarna aceea. Era o seară în care reușisem să scap de fantomele trecutului meu, de lucrurile mici care cândva mi se păruseră că reprezintă toată viața mea…

Și iată-mă acum, în fața tânărului aceluia, revăd momentul în care ni s-au făcut prezentările și momentul în care ne-am strâns mâinile și am spus: „îmi pare bine…” Era înalt, brunet, culoarea ochilor nu am reținut-o, eram oricum puțin aiurită, prea multe se întâmplaseră într-o singură zi…  Era tăcut și foarte serios.. lucru care mai apoi m-a uimit, fiindcă în general nu este deloc așa…

Se propunea, în grupul nostru de prieteni, să mergem undeva la pizza. Eu i-am spus fetei cu care venisem că trebuie să ajung acasă, fiindcă aveam program stabilit de tatăl meu. El a auzit și a spus: „da, e târziu, mergem altădată.”

Seara aceea a trecut și au trecut și alte luni după aceea. Aveam o viață plină, dar neinteresantă, cu doar câteva prietene cu care puteam discuta… Un fior adânc îmi străbătea ființa și mă pregătea pentru ceea ce avea să fie aventura vieții mele, acel ceva pe care cu toții ni-l dorim și îl așteptăm… ceva mai presus de puterea cuiva de a înțelege și de a căuta…

Și iată-mă după un alt eșec în căutarea mea… când lucrurile nu mergeau deloc bine pentru mine. Relaționam cu foarte multe persoane, grupul nou în care intrasem era deosebit de important pentru mine, ascultam mereu poveștile lor și dezbaterile lor, și mă simțeam un fel de Eliade cumva, fiindcă îmi fusese dat să am o viață care devenise interesantă  și pentru că îmi plăcea acel izvor de cunoaștere. Dar venea noaptea și mă simțeam singură… și într-una din aceste nopți mi s-a întâmplat ceva grozav...

M-am trezit brusc și am rămas cu ochii larg deschiși ascultând ploaia de afară, care se lovea de tabla de la geamul meu, și în clipele acelea sufletul meu era învăluit de liniște, și aveam acel sentiment concret că aștept ceva, sau pe cineva care trebuie să vină de undeva de afară și care trebuie să stea lângă mine, unde este cald, unde este bine… A fost cel mai minunat sentiment de așteptare pe care l-am avut vreodată, pentru că de obicei așteptam cu nerăbdare, pe când eu atunci așteptam cu drag, cu căldură, cu mai multă fericire decât mi-aș fi putut imagina.

A sosit astfel vara. Și revederea cu tânărul acela misterios. Când a coborât din mașină și a venit spre noi a salutat, apoi m-a privit pătrunzător, de parcă mi-ar fi citit până în adâncul inimii și mi-a spus zâmbind: „bună…”

Seara a continuat frumos, pentru mine a fost scurtă datorită orei la care trebuia să fiu înapoi acasă, dar împreună cu alte două fete, dintre care una era sora mea, am mers cu el cu mașina la un alt punct de întâlnire pe care ni-l dădusem cu toții, spre stadionul din oraș unde era mult mai liniște și unde băieții puteau cânta în voie la chitarele lor. În drum spre stadion am făcut un mic ocol până la el acasă, de unde trebuia să ia un număr de telefon. Fiindcă a durat ceva mai mult până l-a găsit, ne-a promis o ieșire în oraș la o pizza. Fata care mai era cu noi îl plăcea foarte mult și s-a grăbit să accepte invitația și chiar să fixeze ziua, cât mai curând, adică chiar a doua zi. A rămas să iau eu legătura cu el – de ce eu?! – și în timp ce îmi scria numărul lui de telefon se oprește, taie cu pixul ce scrisese și spune: „dar stai, că numărul meu nu e așa!!!”

A doua seară am ieșit la plimbare cu sora mea. Apoi ne-am întâlnit cu fata cealaltă și cu alți prieteni și așa s-a format un grup frumușel – astfel încât am mers cu două mașini la pizzerie (la noi în oraș nu era nici una).

Eu eram destul de tăcută. Așa eram în general. Ea, fata care îl plăcea s-a așezat lângă el, dar cât timp a mers ea la toaletă s-a întâmplat că am schimbat mesele, fiindcă eram prea mulți și trebuia să avem loc toți, și așa s-a nimerit să am eu locul de lângă al lui…

Îl cheamă Gabriel, și e numele pe care mi-l doream întotdeauna în cazul în care aș fi avut un băiat. Are ochii verzi, foarte expresivi și frumoși… Îmi spunea „trandafir”, fiindcă aveam niște cerceluși cu trandafiri minusculi și fiindcă în zona în care locuiam – unde mă lăsase cu o seară înainte - era o stradă cu numele ăsta.

A fost o seară  frumoasă. Foarte frumoasă. Dar a trebuit să mă întorc la viața mea și la neîmplinirile mele sentimentale. Și așa a urmat o săptămână aglomerată, fiindcă la sfârșitul ei împlineam 18 ani. De fiecare dată când e aniversarea mea nu pot să mă abțin să nu mă analizez: cât am mai crescut în ultimul an? Ce am împlinit? Care aspecte din viața mea sunt aceleași? Ce nu mă mulțumește? Ce mă mulțumește?

A  trecut și a 18-a aniversare a mea, și lucrurile au început din nou să meargă lent, în cursul lor normal, doar că acum orele cu prietenii se măriseră, discuțiile erau interminabile și mai ales cele despre Dumnezeu mă țineau fascinată până după miezul nopții… Înghițeam fiecare informație și apoi mergeam acasă și o retrăiam până când adormeam.           

Și astfel a sosit seara de sfârșit de iunie când, dupa ce am mers cu toții să mâncăm o prăjtură am ramas foarte mult timp de vorbă cu Gabriel, în drum spre casă. El spune acum: „păi dacă nu ai vrut să cobori?” Și așa a fost, fiindcă nu voiam să mai cobor, cu părinții mei nu mă înțelegeam bine deloc în perioada aceea, și prietena mea cea mai bună era cumva departe de mine și nu-mi fusese alături în ultimele săptămâni, în clipele grele și decisive pentru mine,  și  - iată! - chiar lângă mine acum se afla o persoană alături de care mă simțeam în largul meu și cu care puteam discuta, și  - Dumnezeule! - câte mai aveam pe inimă!

Am fost în seara aceea la niște lacuri, de unde se vedeau luminile orașelor din depărtare, și o fi fost și imaginea asta atât de romantică și zgomotul broaștelor și zumzetul insectelor, și stelele minunat de multe de pe cer, și faptul că ideile și cuvintele îmi veneau atât de natural, și toată magia asta parcă s-a unit pentru noi… și astfel ne-am oferit  unul celuilalt prima sărutare.

Când m-a lăsat în seara aceea acasă, simțeam că sunt atât de ușoară că parcă puteam zbura. Eram fericită, deși nu știam dacă ne vom mai vedea… dacă va mai fi o a doua întâlnire… În zilele următoare toți cei din grupul nostru știau că eu și Gabriel avusesem o întâlnire.

A urmat și a doua întâlnire, și a treia, și nenumărate altele… și îmi aduc aminte de atât de multe detalii de la primele întâlniri, cum era îmbrăcat, cum s-a înțepat pentru mine când mi-a rupt un trandafir dintr-un parc…

El mi-a oferit cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată: pe el însuși. După 3 ani de zile în care am strâns o mulțime de nenumărat de amintiri împreună, ne-am căsătorit.  A fost o nuntă ca în povești, cu o biserică plină cu flori și cu un covor de mătase albă pe jos… cu invitați fericiți ca și noi…

Și astăzi, după mai bine de 2 ani de la nuntă, suntem la fel de fericiți ca atunci când am știut că ceea ce simțim unul pentru celălalt este dragoste, pentru că ce este fericirea dacă nu un șir lung de zile și momente la care lucrăm mereu împreună?!

Povestea noastră este însă mai lungă decât aceste câteva pagini…  este minunată și ne-a schimbat viețile amândurora…

Nu uit când îmi spunea: „parcă am fi lipiți, parcă ne-am fi născut lipiți unul de altul, așa mă simt…”  Putea să  exprime exact felul în care mă simțeam și eu…  El mi-a împlinit așteptarea pe care am simțit-o, ba chiar am trăit-o, în noaptea aceea cu ploaie… și nici că a fost cândva o așteptare mai  frumoasă ca aceea.

                                                                                                                           17.01.2008

Andrea Albu

Meditație: "cu capul în mâini în mijlocul sufletului"...

Mă trezesc, în mijlocul întâmplărilor de azi, că îmi vine în minte acel pasaj frumos din Iona, de Marin Sorescu. Unul dintre cele mai frumoase pasaje pe care eu le-am citit vreodată, acela cu banca din mijlocul mării...

"Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viața lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea." M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului."

(Dacă nu ai citit piesa de teatru Iona, de Marin Sorescu, ar trebui să o faci!)

Gândurile îmi merg în fel și fel de direcții, pornind și întorcându-se la banca de lemn… Să mai stau, din când în când, cu capul în mâini, în mijlocul sufletului, să mai am puțin timp din iureșul acesta al vieții pentru mine, doar o clipă să mă gândesc... de ce, de ce, de ce... să-mi pun întrebări despre rele și bune…despre familie, pe care o prețuiesc, despre prieteni, de care mă simt legată, despre Dumnezeu…fără de care nimic din toate acestea nu ar fi.

Iar acum, pentru tine, oricare ești tu…

-        *   Împinge din spate valul, dă-i un pic din ideile tale, dar oare cine mai ascultă? În ce secol trăim, unde fugim de prieteni și de familie crezând că doar noi gândim corect? Mai există prieteni și familie, sau e doar o mare întinsă, și e furtună, și suntem fiecare dintre noi singuri?

-          * Așează-te și respiră puțin, e un loc aici, în mijlocul mării, o bancă de lemn, e ceva altfel decât tot ce vezi cu ochii, vezi-ți limitele și așează-te, nu crede necrezutul… nu asculta nespusul, fă liniște ca să auzi ce e drept și bun și vrednic de crezare…

-        *  Stai cu capul în mâini aici, în mijlocul sufletului, lasă-ți mintea să se liniștească, inima să nu mai facă zgomot… gândește-te puțin că asta este viața, a ta, ca și a altuia, linii care urcă și care coboară, întâmplări care vin și trec, moment intense, clipe pe care le vrei, altele de care ai vrea să fugi, dar acesta ești tu, și aceasta este povestea ta…

-        * Cât stai aici, așa, cu capul în mâini, gândește-te că ești mai mult decât suma întâmplărilor vieții tale, că poți mai mult, că sunt oameni care au nevoie de tine, că, pentru cineva – cel puțin pentru o persoană – ești important și însemni ceva, dar se poate ca influența ta să fie mai mare decât te aștepți, ca prezența ta să fie mai dorită decât știi tu, ca acțiunile tale pozitive să ajute mai multe persoane decât crezi. Dacă ai fost egoist și te-ai gândit doar la tine, dacă ți-a părut rău pentru viața ta, dacă ai crezut că ai suferit prea mult, să știi, aici, că întotdeauna va fi cineva - cel puțin cineva- care a suferit și a îndurat mai mult decât tine, dar nu se plânge, și că întotdeauna va fi doar Cineva care a suferit mai mult decât oricine!

Acum ridică-te și mergi acasă!

O seară cândva, o naștere, un moment care a schimbat lumea

În vremea când împăratul roman Cezar August stăpânea și peste poporul Israel, acest Cezar August a dat un decret prin care toată lumea trebuia să meargă în orașul în care s-a născut pentru a se înscrie la recensământ. Cu siguranță că dorea să mărească taxele. Pe străzile Nazaretului oamenii erau îngrijorați și numai despre asta vorbeau, o rumoare generală se auzea peste tot. Evreii trebuiau să se supună înaintea poruncii romane.

În orașul Nazaret locuiau și Iosif cu Maria care, ca și alții, trebuiau să pornească degrabă în călătorie. Ne vom opri asupra celor doi: Iosif, un om cu temere de Dumnezeu, de meserie tâmplar, un om foarte priceput în lucrul său; Maria, o tânără deosebită, care dorea din inimă să-L slujească pe Dumnezeu și căreia Dumnezeu îi promisese un dar deosebit și miraculos. Iată întîmplarea: cu ceva timp în urmă, Dumnezeu îl trimisese pe îngerul Gabriel pe pământ pentru a se întălni cu Maria și a-i încredința o sarcină deosebit de importantă și onorabilă.

-         Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut mare har! Îi spusese îngerul. Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei!

Mariei trebuie că-i fusese teamă și că se îngrijorase, dar îngerul i-a dat atunci cea mai uimitoare veste.

-         Nu te teme, Maria, căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Și iată că vei rămâne însărcinată și vei naște un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus. El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt, și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie  al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit.

Oare înțelesese Maria atunci despre ce era vorba, și oare înțelegea acum, când se apropia timpul să nască? Promisiunea ce-i fusese transmisă era neobișnuită, din pricina faptului că Maria nu era căsăorită, ci numai logodită cu Iosif. Dar îngerul îi explicase că acel copil ce urma să se nască din ea avea să fie manifestarea puterii Duhului Sfânt, că Acel Copil va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.

Doar câteva cuvinte fuseseră răspunsul supus al Mariei

-         Iată, roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!

I se făcuse o mare onoare, iar Maria se gândea deseori la aceasta. Fiul ei urma să fie Cel vestit si promis de-a lungul timpului, încă din grădina Edenului.

Odată cu decretul dat, Iosif și Maria trebuiau să meargă la Betleem, locul de naștere al regelui David, pentru că ei proveneau din seminția lui David. Maria era în ultimele zile ale sarcinii, iar Iosif era îngrijorat, căci aveau de făcut o călătorie lungă și obositoare pentru Maria.

În vremurile acelea, mijloacele de transport erau animalele. Nu era ușor să mergi călare pe un măgăruș, atâta drum, fără odihnă. Dar, cu încredere în Dumnezeu, au pornit la drum.

Cât a durat călătoria, nu știm. Dar îngerii au mers alături de ei și i-au vegheat. În cele din urmă au văzut în depărtare Betleemul. Era deja noapte când au ajuns acolo. Au început să caute un loc de cazare prin oraș. Au căutat și au căutat, însă degeaba. Ne putem imagina de ce: Nu mai sunt locuri libere! Peste tot același răspuns. Orașul era plin de oameni veniiți pentru înscriere și toate locurile erau ocupate. Cu toate insistențele lui Iosif, arătând spre Maria, răspunsul era același: Nu mai sunt locuri libere! Apoi, cineva își aminti și le arătă un staul, singurul loc liber.

Fiul Acesta, pe care îngerul Îl descrisese ca fiind Minunat, Fiul Celui Preaînalt, avea să se nască în sărăcie, într-un loc atât de umil: într-un grajd, alături de animale. Ce lucru ciudat și cât de neînțeles!... Însă Dumnezeu și îngerii Săi erau aproape.

Așa se face că Maria și-a născut Copilul într-un staul. L-a înfășurat în hainele pe care le adusese cu ea și L-a culcat într-o iesle plină cu fân curat.

Nu departe de acel staul, in afara orașului Betleem, pe o câmpie acoperită cu iarbă verde, mai mulți păstori își petreceau noaptea alături de oile lor. Un înger învăluit în lumină apăru în liniștea nopții, luminând întunericul și spunându-le:

-         Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună, care va fi o bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul! Iată semnul după care Îl veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle.

Apoi, acelui înger i se alăturară alții, atât de mulți, mii de îngeri pe care nu-i puteai număra, și se auzi cea mai frumoasă muzică, de nedescris în cuvinte omenești. Cântecul spunea așa:

-         Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui!

Cântecul îngerilor răsună iar și iar în noaptea aceea luminată de binecuvâtare, învăluind blând și frumos pământul și cerul.

După ce îngerii au dispărut, păstorii s-au grăbit să ajungă in Betleem. Acolo, la staul, îl găsiră pe prunc exact așa cum le spusese îngerul.

Au fost primii oameni care au venit inaintea lui Isus cu reverență, povestindu-le lui Iosif și Mariei întâmplarea minunată care îi adusese tot într-un suflet acolo.

Apoi, pe drumul de întoarcere, păstorii le-au povestit și altora ce li s-a întâmplat. Unii credeau, alții nu credeau. Unii au mers să I se închine Pruncului, alții nu. Iar Maria păstra în inima ei aceste lucruri și se gândea la cele întâmplate.

Din momentul nașterii Domnului Isus, deasupra Betleemului rămăsese o stea  neobișnuit de strălucitoare, ce se putea zări de foarte departe, chiar și dintr-o țară de undeva din Răsărit. Acolo locuiau câțiva bărbași foarte inteligenți, cunoscuți sub numele de magi. Printre îndatoririle lor erau și acelea de a observa și de a studia cerul și stelele. Ei studiau în special profețiile lui Daniel, Moise și Isaia.

Studiind cerul, au observat că apăruse o stea cu totul deosebită și au făcut legătura între ea și steaua care, potrivit profeției, avea să anunțe nașterea lui Isus. S-au hotărât fără întârziere să călătorească pentru a vedea cu ochii lor despre ce era vorba. Și-au pregătit cămilele, le-au încărcat cu proviziile necesare și cu daruri scumpe pentru copilul pe care se aștepau să-l găsească.

Nu știm cât a durat călătoria lor pe urmele stelei respective. Știm însă că, atunci când au ajuns la Ierusalim, au fost uimiți că toți cei pe care îi întrebau despre Prunc nu știau ce să le răspundă.

(Regele Irod auzind că acești călători necunoscuți și foarte bogați căutau un Rege despre care vorbeau profețiile evreilor, a cerut lămuriri preoților și învățătorilor Legii. Astfel a aflat că Mesia trebuia să se nască în Betleem. A spus și magilor acest lucru, rugându-i ca după ce îl vor găsi pe Prunc să-i dea și lui de veste pentru a merge și a I se închina și el. Dar Irod avea de fapt un singur gândȘ să scape de acest Copil numit Rege, iar Dumnezeu a avut grijă ca magii să nu se întoarcă pe același drum, pentru ca Irod să nu-l afle pe Prunc)

Magii se îndreptară spre Betleem și steaua se opri. Locul în care erau Iosif, Maria și Pruncul nu a fost apoi greu de găsit. Imediat ce au văzut copilul, magii au îngenuncheat și i s-au închinat.

Vă puteți imagina surpriza și recunoștința de pe chipul Mariei, când străinii aceia, îmbrăcați în veșminte scumpe, au început să deschidă diferitele pachete care conțineau daruri pentru Fiul ei. Darurile respective – aur, smirnă și tămâie – erau adevărate comori care, în timpurile acelea, le erau oferite doar Regilor

Din ziua aceea, nimeni nu a mai auzit nimic despre magii din Râsârit.

Domnul Isus s-a născut în cel mai umil loc, dar a primit ca daruri bucuria fără margini a unor simpli păstori care încă îl mai așteptau pe Mesia, și aurul, smirna și tămâia , comori demne de un Rege, aduse de magii care au văzut cu ochii lor împlinirea promisiunii lui Dumnezeu pentru fiecare om.

Cand oamenii de lângă noi mor - dor de bunica...

 

 Poate că aş fi scris lucruri mai vesele şi mai încurajatoare dacă n-aş fi fost de dimineață la mormântul bunicii mele care a murit acum aproape 3 săptămâni.
   Am fost lângă ea când respira pentru ultima dată, chiar aşa trăgând să moară am zis că e mai bine să fiu lângă ea, mai ales ca şi soțul meu m-a încurajat. Nu ştiu dacă a ştiut că sunt acolo. Se zice că atunci când se apropie ceasul să mori îți trec prin minte toate clipele de dinainte care au însemnat viața ta. Ea era cumva inconştientă deci nu ştiu dacă a revazut ceva din viața ei... Dar eu, privind-o pe ea murind, mi-am amintit o mulțime de lucruri, momente de când eram mică şi-mi petreceam mult timp la țară.
   Bătrână, bolnavă, mă tot gândeam: ce este omul? Ce este omul, Doamne?
   Când a respirat pentru ultima oară m-a apucat plânsul, da, ea se chinuia aşa bolnavă și Dumnezeu nu vrea chinul omului dar parcă se stingea şi o parte din ce am trăit eu o dată. Am ieşit afară în noaptea aceea răcoroasă de început de toamnă... din sat se auzea muzică de petrecere, cineva se pregătea de nuntă, ce ironie!... şi am vorbit cu Domnul aşa, cu un mare chin. I-am spus: "Doamne, vreau sa vii mai repede! Vino mai repede, Doamne! Nu vreau să mai moară nimeni!" N-aş vrea sa mai moară nimeni iubit de mine...
   Sunt mai multe versete în Biblie, foarte frumoase, dar în acelaşi timp pline de speranță, dintre care acestea:
   Ps 8,4.5: "îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cinste."
   Ps 144,3-5: "Doamne, ce este omul ca să iei cunoştință de el, fiul omului ca să iei seama la el? Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece. Pleacă cerurile, Doamne, şi coboară-Te! Atinge munții, ca să fumege!"
   Nici Dumnezeu nu suportă boala, suferința, de asta le-a pus o limită. De aceea, după ce au mâncat din pomul cunoştinței binelui şi răului, una din urmări a fost şi aceea de a nu mai mânca mai departe din pomul vieții. Pentru ca oamenii, crescând, greşind, îmbătrânind, durându-i trupul (şi de multe ori şi sufletul), să poată adormi... pentru o vreme. Sfârşitul poate fi chiar şi o binecuvântare...
   Cu toate acestea, este un moment greu...
   La puțin timp după ce a murit, vreo săptămână, mi s-a făcut dor de ea. Mi-a trecut prin fața ochilor imaginea ei, încă în putere, stând pe patul ei, de vorbă cu noi. O vedeam cum era înainte, voinică şi glumeață. Aşa aş fi vrut atunci să merg la ea să vorbim! Dar acum nu mai am unde să mă duc. Şi când aveam, mă duceam prea rar. Am avut şi noi momentele noastre de discuție, dar dureros de puține...
   Abia acum îmi dau seama cât de mare este răspunderea mea pentru cei care ar putea afla vestea bună a cerului de la mine şi n-o află.
   Azi am fost la mormântul ei. Florile şi coroanele s-au ofilit cu totul. Cineva îi arsese lumânări... I-am dus şi eu o floare. Nu pentru că ar mai însemna ceva pentru ea acum. Ea nu mai ştie nimic. Doarme, până la revenirea lui Isus. Biblia vorbeşte clar despre asta. I-am dus o floare pentru ca mi-e dor de ea.
   Dacă i-aş fi spus eu mai mult despre cer, poate ar fi murit cu inima ceva mai uşoară. Dar a murit neştiind cu adevărat ce este mai departe. Am regrete.
   Nu ştiu cum şi-a încheiat ea viața în privința relației personale cu Dumnezeu. Nu mai vorbea de câteva săptămâni, doar uneori răspundea la ce era întrebată. Doar ea şi Domnul ştiu la ce se gândea atunci, ce era în mintea şi în inima ei.
   Am povestit de bunica mea. Nu cred ca sunt singura care are un regret, sau care a avut cândva regrete în legătură cu o persoană pentru care puteam face mai mult şi nu am făcut.
    Închei cu Iov 7, 17.18, este despre dragostea şi grija lui Dumnezeu față de noi: "Ce este omul, ca să-Ți pese atât de mult de el, ca să iei seama la el, să-l cercetezi în toate diminețile şi să-l încerci în toate clipele?"..
   Ce este omul?...

Copiii care cresc, zilele care nu se mai intorc...

           Ma apropii cu pasi repezi spre un nou an din viata mea, hai sa o spun acum, al 30-lea an. Sau, stiu eu, timpul asta a ajuns si la mine... Nu simt nimic de genul "I'm getting old!" Si nici de genul " I'm so young!"              De fapt mi se intampla chiar un lucru special, ma simt foarte iubita, e un lucru deosebit!        
             Dar imi amintesc de anii din urma, din copilărie, din adolescenta apoi... Din copilăria aceea mai târzie, unde s-a pierdut, cum de raman toate undeva in spate si nu le mai poti atinge nicicand, doar sa le revezi ca in vis, doar in amintirile ingramadite in mintea ta ca intr-un pod vechi, dar uneori sa le simti mirosul de parca ar fi langa tine, o prezenta incontestabila! Ce minunat suntem creati, cu posibilitatea asta de a păstra in inima si in inima noastra lucruri de care poate nu am vrea sa ne despărțim niciodata, imagini, mirosuri, stări de bine, etc, etc. Si ce uimitor este cum putem sa uitam tot ce a fost neplăcut, urat, rau, cum timpul pe care prin har il mai putem trai aduce in anumite cazuri vindecare, uitare, iertare, împăcare...        
           Dincolo de nor este un soare si mai dulce, si mai strălucitor, nu norul este cel vesnic, ci soarele, asa spune un cântec.          
           Copiii cresc! De curand băiatul meu cel mare a împlinit 5 ani si parca ieri l-am vazut pentru prima data si parca tot ieri am aflat ca-l voi avea si l-am iubit.                
            ...Si zilele acelea ale copilăriei mele, cele doua papusi - singurele pe care mi le-am dorit vreodata asa mult, pentru mine si sora mea, ori cel putin singurele de care imi amintesc cu atâta drag, jocurile din fata blocului, cu copiii, si mai apoi lungile zile de vara de la tara, cand citeam o mulțime de carti, bune sau rele, uitând si sa mananc, imi amintesc de toate astea. Imi amintesc de momentele in care una din matusile mele, foarte draga mie, imi citea "Luceafărul" seara de seara, sau de cum imi recita ea prima strofa din poezia "Cântec" a lui George Cosbuc, aceea cu "A venit un lup din crang..." Atat de vie imi era imaginea lupului stand la poarta dinspre deal a gospodăriei bunicii mele, atat de real il vedeam, desigur ca pe un lup din povesti, stand pe doua picioare si cu o traista in spate, asa mult am iubit momentele astea, si cu o asa intensitate le-am trăit! Nu le-am uitat nici dupa poate mai bine de 20 de ani, si acum vreo doi ani am recitat poezia asta si primului meu baiat, de atâtea ori si cu atâta entuziasm, ca a invatat-o si el!        
             Apoi mai sunt inca atatea momente frumoase petrecute in vacantele de la bunici! O viata fara griji, si ma uit la baietii mei, unul de 5 ani si celalalt de aproape 2 ani si jumatate, cărora încercam sa le oferim tot ceea ce e necesar pentru a le împlini nevoile ( mai ales cele sufletesti), si nu neaparat tot ce-si doresc, desi de multe ori primesc doar pentru ca isi doresc si pentru ca nu e un lucru rau ce isi doresc. Cat de frumoasa e perioada asta a vieții lor, chiar asa cu micile lor temeri si uneori marile lor doruri (cel de tati, de exemplu, care lipseste uneori mai mult de acasa)...      
             Apoi, copiii cresc, eu am crescut, imi doream sa cresc pentru ca ma gandeam ca voi trai cele mai mari grozăvii, adulti devenim mai devreme sau mai tarziu, eu zic ca destul de repede, dar copiii cu adevarat nu mai putem fi din nou.      
            ... Si a urmat adolescenta, cu zbuciumul ei sufletesc, eu eram îndrăgostită tot de carti, dar acum de carti bune, si de scris. Apoi au aparut si alte lucruri de care sa fiu preocupata, alte persoane care sa ma faca sa rad si sa plâng, fiecare are acum drumul lui, unii mi-au fost foarte buni prieteni de care imi aduc aminte cu drag. Imi amintesc de doua prietene care mi-au fost foarte apropiate, una este acum in Bucuresti, alta in Târgoviste, tinem legatura foarte rar, dar ma bucur ca au si ele o viata frumoasa; si imi amintesc de un prieten foarte drag mie atunci..                          
            Ascultam acum la radio despre un experiment teatral in care, in timpul piesei, publicul alege ce actori sa joace un anumit rol, parca vezi figuri ce vin si pleaca, ca in viata asta a noastra, prietenii de langa tine, cei mai apropiați, se schimba, de parca ar fi alți actori.              
             Am crescut, pentru ca asa fac copiii, cresc, iar apoi din adolescentii  care au ajuns incep iar sa crească, sa urce spre maturitate. Eu atunci, in acel moment al cresterii, am avut o experiența deosebita in plan spiritual. L-am cunoscut pe Dumnezeu ca nicicand pana atunci, L-am cunoscut si mi-a devenit foarte bun prieten, sper ca cel mai bun prieten! Se asteapta uneori si se crede eronat ca imediat ce ai iesit din apa botezului trebuie sa fii alt om. Momentul acela este insa atat de covarsitor de important tocmai pentru ca de atunci incolo incepe un drum greu dar atat de frumos al omului cel nou schimbat prin El. Zi de zi luptandu-te cu ceea ce este firesc pentru ceea ce este de dorit. Zi de zi invatand noi lucruri, descoperind tot mai mult caracterul Celui care ne-a iubit intai.
             Am o viata binecuvantata de Dumnezeu. Un sot care ma iubeste si pe care il iubesc, doi baieti cum nici nu-mi puteam inchipui. Traim momente atat de frumoase, deosebite, de neuitat impreuna. Nu voi minti ca nu au fost si clipe grele, unele foarte grele, poate uneori mi-am simtit sufletul strain, gol, dar Dumnezeu umple toate golurile, El reface totul, si in casa in care este El vor fi mai multe zambete decat lacrimi, mai multa pace decat neliniste.

Pagini din urma - O zi cu David

Joi, 22 septembrie 2009 (e ceva timp de-atunci!)

La 4:40 azi-noapte s-a trezit să mănânce. La el dormea Iuli așa că l-am adus la noi, și a mai dormit aici, cu greu, dar a dormit.

6:30 - 6:40 mârâie. Îi dau să pape. Nu prea vrea. Nu îi e foame. 

La 7 fără 10 deschide ochișorii. E binedispus. Schimbăm pampersul. 

7:30 - deja e obosit, cască. Îi dau Vigantol, 2 picături în linguriță, calciu o linguriță, la Debridat o dau în bară, nu îi place din căpăcel, data viitoare folosesc tot lingurița.

Încerc să-l adorm. Începe să facă gălăgie. Nu vrea.

8:00 I l-am dat lui Iuli. Se joacă amândoi. Fac patul și încep să scriu despre o zi cu el, mi-a venit ideea asta. M-am și schimbat.

8:15 Mă joc cu el, râde, apoi plânge, nu mai vrea. Îl țin în brațe, cu fața spre carte și îi citesc din Pilde. Cea cu bobul de muștar am citit-o, la a doua nu mai vrea. Ieșim afară, ne uităm la flori. Apare bunicul Fane, pleacă (era în trecere).

8:45 - mănâncă. Acum îi e foame.

9:00 - a adormit. 

Il las dormind, trimit pozele cu chiuloasa + contractul refăcut pentru Sofia. Mănânc un castronel din salata pe care am făcut-o ieri.

9:35 - vin sa văd ce face. Stă liniștit, cu ochii mari deschiși. Cred ca abia s-a trezit că altfel nu-l ținea mult și începea să plângă.

9:40 - face caca.

Îmi amintesc că nu am scos rufele pe sârmă.

Cască. Îl schimb.

Îl pupăcesc.

Vorbim. Îi spun că-l iubesc.

Ne jucăm. Îi tai unghiuțele.

10:15 - gata, are țignal. A venit Mihai să-l ajut cu o scrisoare de intenție. David a stat cu mama soacră. A făcut vocalize.

11:20 - a mâncat puțin. 

11:30 - a adormit.

12:10 - s-a trezit.

Ne plimbăm prin salon.

13:00 Iar ne străduim să doarmă. Cum îl las jos începe scandalul. În brate stă cu ochii închiși, zici că doarme.

13:15 - cu puțin lapte a adormit. Și eu lângă el. Mârâie și tresare, ca sa se trezească, din când în când. Îl iau și mai tare în brațe și tace.

15:00 - ne-am trezit.

15:05 Mănâncă puțin.

15:15 Plec la Plopeni după cric. Îl las cu mama soacră.

16:00 - am venit acasă. L-am pus în marsupiu și am plecat la plimbare la grădină. 

16:50 Acasă iar, ne jucăm, stă foarte puțin în căruț.

17:30 Mănâncă și ațipește puțin.

18:00 Plecăm după pâine cu caruțul. La întoarcere face scandal, nu mai vrea să stea acolo. Ne jucăm.

19:00 Ne pregătim de băiță. Facem băița, dăm cu Boots Baby, crema lui super, cu care-mi dau și eu uneori, pregătim cerealele și păpăm.

19:30 Îl las cu mama soacră, să îi dea cerealele să le pape, abia a început. Mă duc să-l iau pe Iuli de la Baicoi.

20:00 Băiatul nostru e prin salon, din brațe în brațe: Madi, Mihai, etc. Îl iau, îl schimb de nani ( îl schimbasem, dar buni i-a dat altceva) și îi dau lăptic de la mine.

20:30 adoarme. Noapte bună, pui mic și drag!

20:45 (a adormit după mai multe runde zdravene de râs cu tăticul lui.)

(David la 3 luni și 3 săptămâni)