Era o seară friguroasă de început de martie. Pe marginile drumului se mai
vedeau încă urme ale zăpezii din iarna aceea. Era o seară în care reușisem să
scap de fantomele trecutului meu, de lucrurile mici care cândva mi se păruseră
că reprezintă toată viața mea…
Și iată-mă acum, în fața tânărului aceluia, revăd momentul în care ni s-au
făcut prezentările și momentul în care ne-am strâns mâinile și am spus: „îmi
pare bine…” Era înalt, brunet, culoarea ochilor nu am reținut-o, eram oricum
puțin aiurită, prea multe se întâmplaseră într-o singură zi… Era tăcut și foarte serios.. lucru care mai
apoi m-a uimit, fiindcă în general nu este deloc așa…
Se propunea, în grupul nostru de prieteni, să mergem undeva la pizza. Eu
i-am spus fetei cu care venisem că trebuie să ajung acasă, fiindcă aveam
program stabilit de tatăl meu. El a auzit și a spus: „da, e târziu, mergem
altădată.”
Seara aceea a trecut și au trecut și alte luni după aceea. Aveam o viață
plină, dar neinteresantă, cu doar câteva prietene cu care puteam discuta… Un
fior adânc îmi străbătea ființa și mă pregătea pentru ceea ce avea să fie
aventura vieții mele, acel ceva pe care cu toții ni-l dorim și îl așteptăm…
ceva mai presus de puterea cuiva de a înțelege și de a căuta…
Și iată-mă după un alt eșec în căutarea mea… când lucrurile nu mergeau
deloc bine pentru mine. Relaționam cu foarte multe persoane, grupul nou în care
intrasem era deosebit de important pentru mine, ascultam mereu poveștile lor și
dezbaterile lor, și mă simțeam un fel de Eliade cumva, fiindcă îmi fusese dat
să am o viață care devenise interesantă
și pentru că îmi plăcea acel izvor de cunoaștere. Dar venea noaptea și
mă simțeam singură… și într-una din aceste nopți mi s-a întâmplat ceva
grozav...
M-am trezit brusc și am rămas cu ochii larg deschiși ascultând ploaia de
afară, care se lovea de tabla de la geamul meu, și în clipele acelea sufletul
meu era învăluit de liniște, și aveam acel sentiment concret că aștept ceva,
sau pe cineva care trebuie să vină de undeva de afară și care trebuie să stea
lângă mine, unde este cald, unde este bine… A fost cel mai minunat sentiment de
așteptare pe care l-am avut vreodată, pentru că de obicei așteptam cu nerăbdare,
pe când eu atunci așteptam cu drag, cu căldură, cu mai multă fericire decât
mi-aș fi putut imagina.
A sosit astfel vara. Și revederea cu tânărul acela misterios. Când a
coborât din mașină și a venit spre noi a salutat, apoi m-a privit pătrunzător,
de parcă mi-ar fi citit până în adâncul inimii și mi-a spus zâmbind: „bună…”
Seara a continuat frumos, pentru mine a fost scurtă datorită orei la care
trebuia să fiu înapoi acasă, dar împreună cu alte două fete, dintre care una era
sora mea, am mers cu el cu mașina la un alt punct de întâlnire pe care ni-l dădusem
cu toții, spre stadionul din oraș unde era mult mai liniște și unde băieții puteau
cânta în voie la chitarele lor. În drum spre stadion am făcut un mic ocol până
la el acasă, de unde trebuia să ia un număr de telefon. Fiindcă a durat ceva
mai mult până l-a găsit, ne-a promis o ieșire în oraș la o pizza. Fata care mai
era cu noi îl plăcea foarte mult și s-a grăbit să accepte invitația și chiar să
fixeze ziua, cât mai curând, adică chiar a doua zi. A rămas să iau eu legătura
cu el – de ce eu?! – și în timp ce îmi scria numărul lui de telefon se oprește,
taie cu pixul ce scrisese și spune: „dar stai, că numărul meu nu e așa!!!”
A doua seară am ieșit la plimbare cu sora mea. Apoi ne-am întâlnit cu fata
cealaltă și cu alți prieteni și așa s-a format un grup frumușel – astfel încât
am mers cu două mașini la pizzerie (la noi în oraș nu era nici una).
Eu eram destul de tăcută. Așa eram în general. Ea, fata care îl plăcea s-a
așezat lângă el, dar cât timp a mers ea la toaletă s-a întâmplat că am schimbat
mesele, fiindcă eram prea mulți și trebuia să avem loc toți, și așa s-a nimerit
să am eu locul de lângă al lui…
Îl cheamă Gabriel, și e numele pe care mi-l doream întotdeauna în cazul în
care aș fi avut un băiat. Are ochii verzi, foarte expresivi și frumoși… Îmi
spunea „trandafir”, fiindcă aveam niște cerceluși cu trandafiri minusculi și
fiindcă în zona în care locuiam – unde mă lăsase cu o seară înainte - era o
stradă cu numele ăsta.
A fost o seară frumoasă. Foarte
frumoasă. Dar a trebuit să mă întorc la viața mea și la neîmplinirile mele
sentimentale. Și așa a urmat o săptămână aglomerată, fiindcă la sfârșitul ei
împlineam 18 ani. De fiecare dată când e aniversarea mea nu pot să mă abțin să
nu mă analizez: cât am mai crescut în ultimul an? Ce am împlinit? Care aspecte
din viața mea sunt aceleași? Ce nu mă mulțumește? Ce mă mulțumește?
A trecut și a 18-a aniversare a mea,
și lucrurile au început din nou să meargă lent, în cursul lor normal, doar că
acum orele cu prietenii se măriseră, discuțiile erau interminabile și mai ales
cele despre Dumnezeu mă țineau fascinată până după miezul nopții… Înghițeam
fiecare informație și apoi mergeam acasă și o retrăiam până când adormeam.
Și astfel a sosit seara de sfârșit de iunie când, dupa ce am mers cu toții
să mâncăm o prăjtură am ramas foarte mult timp de vorbă cu Gabriel, în drum
spre casă. El spune acum: „păi dacă nu ai vrut să cobori?” Și așa a fost,
fiindcă nu voiam să mai cobor, cu părinții mei nu mă înțelegeam bine deloc în
perioada aceea, și prietena mea cea mai bună era cumva departe de mine și nu-mi
fusese alături în ultimele săptămâni, în clipele grele și decisive pentru mine,
și - iată! - chiar lângă mine acum se afla o
persoană alături de care mă simțeam în largul meu și cu care puteam discuta, și
- Dumnezeule! - câte mai aveam pe inimă!
Am fost în seara aceea la niște lacuri, de unde se vedeau luminile orașelor
din depărtare, și o fi fost și imaginea asta atât de romantică și zgomotul
broaștelor și zumzetul insectelor, și stelele minunat de multe de pe cer, și
faptul că ideile și cuvintele îmi veneau atât de natural, și toată magia asta
parcă s-a unit pentru noi… și astfel ne-am oferit unul celuilalt prima sărutare.
Când m-a lăsat în seara aceea acasă, simțeam că sunt atât de ușoară că parcă
puteam zbura. Eram fericită, deși nu știam dacă ne vom mai vedea… dacă va mai
fi o a doua întâlnire… În zilele următoare toți cei din grupul nostru știau că
eu și Gabriel avusesem o întâlnire.
A urmat și a doua întâlnire, și a treia, și nenumărate altele… și îmi aduc
aminte de atât de multe detalii de la primele întâlniri, cum era îmbrăcat, cum
s-a înțepat pentru mine când mi-a rupt un trandafir dintr-un parc…
El mi-a oferit cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată: pe el
însuși. După 3 ani de zile în care am strâns o mulțime de nenumărat de amintiri
împreună, ne-am căsătorit. A fost o
nuntă ca în povești, cu o biserică plină cu flori și cu un covor de mătase albă
pe jos… cu invitați fericiți ca și noi…
Și astăzi, după mai bine de 2 ani de la nuntă, suntem la fel de fericiți ca
atunci când am știut că ceea ce simțim unul pentru celălalt este dragoste,
pentru că ce este fericirea dacă nu un șir lung de zile și momente la care
lucrăm mereu împreună?!
Povestea noastră este însă mai lungă decât aceste câteva pagini… este minunată și ne-a schimbat viețile amândurora…
Nu uit când îmi spunea: „parcă am fi lipiți, parcă ne-am fi născut lipiți
unul de altul, așa mă simt…” Putea
să exprime exact felul în care mă
simțeam și eu… El mi-a împlinit
așteptarea pe care am simțit-o, ba chiar am trăit-o, în noaptea aceea cu ploaie… și nici
că a fost cândva o așteptare mai
frumoasă ca aceea.
17.01.2008
Andrea Albu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu